durerea din ochii tăi îmi curge printre vene
de parcă și-ar dori să fie a mea,
să înțeleagă golul din mine
în care doarme liniștit coșmarul de iluzii.
se lasă noapte-n tren
eu sunt atât de departe
încât numai cu gândul te mai chem
când mă ascund printre uitari
și-ncerc să caut noi cărări
și noi chemări spre viață.
iar dacă mă voi rătăci în ochi străini
îmi voi turna vin roșu în pahar
si voi aprinde o țigară
(așa cum am făcut atunci la gară)
să-mi amețească minutele goale
și să-mi ucidă timpul fară tine,
umplând golul din mine
cu fum mirosind a cavou
si nimic.
îmi scot masca de șoapte,
nici regret,
nici dragoste,
doar noapte.
cu dor de tine îmi cuprind trupul gol
să-mi încălzesc singură
nuditatea ascunsă în inimă
ca durerea copacului în scorbură.
mă uit în pat ca după tine,
chiar dacă stiu că sunt numai cu mine.
întorc spatele fară să mai sărut
pleoapele opace din lut
care încă mai ascund ochi mult prea adânci
pentru cenușa de vise pe care mi-o aduci
dureros de senin , fără să știi
că eu am ars…speranțe vii.
Simțeam nevoia să-mi scriu…să-mi scriu sufletul și să-l citesc de parcă nu ar fi al meu, de parcă ar fi doar cuvinte. Sunt în tren spre București, undeva pe câmp țăranii leagă via. Îmi amintesc de copilaria mea cu miros umed de primăvară timpurie când se lega via proaspăt curățată. Nu știu câți ani aveam când s-a curățat via pentru prima oară în viața mea. M-a lăsat fără cuvinte o singură imagine - crenguțele scurte și umede din care curgeau neîncetat picături micuțe. Am întrebat-o simplu pe bunica mea: „de ce curge apa din vie?” Îmi revine în minte seninătatea din ochii ei când s-a uitat la mine cu buze subțiri, care atunci când tăceau păreau numai zâmbet trist, a tăcut puțin și mi-a răspuns la fel de simplu: „plânge via.”. Nu am găsit nimic firesc în zâmbetul ei sau în răspunsul prea simplu pe care mi l-a dat. Cum adică plânge via? De ce s-o tăiem dacă plânge? Poate o doare? Poate suferă?
Peste câteva zile am observat sticluțe mici legate cu sârmă de crenguțele plângăcioase. Nimic mai ciudat pentru mine, asa că am întrebat-o iar pe bunica mea, care nu mă lua niciodată prea în serios: „de ce ai pus sticluțele?” Nu știu dacă mi-a înțeles curiozitatea, dar mi-a zis la fel de simplu: „ca să strâng apa” (lacrimile, de fapt, m-am gândit imediat). „Pentru ce ?” am continuat eu cu întrebările mele pline de reproș pentru cruzimea față de bietele ramuri îndurerate. “Le folosesc, sunt tămăduitoare”.
Bunica folosea și florile mici de mușețel, și crenguțele de mentă, și boabele de măceș, și petalele de trandafir… dar de ce folosea lacrimile de vie?!
Am urmărit cu atenție zi de zi cum se umpleau sticluțele cu lacrimi tulburi . Nu mai știu ce a făcut bunica după ce a scos sticluțele, erau vreo trei: una lângă ușa casei, una în grădinița cu flori și alta undeva lângă poartă. Parcă prea repede a venit în acel an primăvara, via nu a mai plâns după vreo săptamână, în schimb i-au ieșit muguri verzui și pufoși unde cândva ieșeau lacrimi.
Să fie oare via atât de…vie încât să-i curgă lacrimi? Prin mai, am legat cu greu crengile lungi, pline de frunze mari și ciorchine mici și verzi. Toamna târziu am mâncat cu poftă din boabele negre, zemoase și un pic acrișoare care urmau să fie culese și transformate în băutura dulce-amețitoare a lui Bahus pe care l-am uitat de mult. Abia la începutul iernii, când nu mai era urmă de frunză prin crenguțele tinere și lungi mi-am amintit cât de tăcut plângea via primăvara devreme.
Eram copil atunci dar lacrimile ei mi-au pătruns dincolo de amintiri, tocmai în suflet și nu am înțeles niciodată de ce spunem că via plânge…
