în iarbă

mă doare în piept de prea mult suflet
și-mi pare că numai primavara înțelege
durerea,
căci o simte și ea
în mugurii noi
care stau prea singuri
în copacii mult prea goi
și-așteaptă
un singur semn
ca să-și desfacă viața,
să-și deschidă florile în care-ascund
un dor neliniștit de veșnicie

îmi amintesc și-atunci
tot primăvara-nțelegea
că nu de plăcere gemea
sufletul în mine și-n lunci
când obosiți de prea multe cuvinte,
de prea multe îmbrățișări,
ne-am așezat în iarbă
și n-am mai suflat o vorbă.
ai început să privești
dincolo de gândul meu isteț
și-n amurgul din ochii tăi
înmugurea sufletul.