mi-am întins trupul epuizat pe podeua rece

și mi-am lăsat sufletul

să curgă încet

în gaura nesfarșită din lăuntrul -

strașnica gaură pe care unii o numesc

viață.

sufletul meu era pe atunci doar râs de coplil

și în fiecare dimineață

credea c-o să plece acasă

credea c-o sa iasă

s-alerge ca vântul nimănui

prin iarba deasă din campia Lui

unde dorul, iubirea, fericirea și visul nu se-mpart.

acum...

în fiecare seară

când își bea apa chioară

îi zice vodkă

și râde

și urlă

și-ntreabă - ce mai face umbra lui pe sus

când toata magia s-a scurs?