rătăcire

m-am rătăcit odată în munți
printre copacii uitați de oameni
printre zapada sălbatică
pe care o călcau doar lupii când vânau
căprioare cu botul umed și cald
îngrozite de misterul morții
mult mai adânc decât tăcerea nopții.

m-am rătăcit printre stânci
care știu să aștepte și-atunci
când ziua uită de noapte
iar viața invață de moarte.

m-am rătăcit la apus
când soarele cuprindea pamântul
într-o sărutare dulce dar sangeroasa.

am început apoi să-mi spun povești
și a coborât noaptea în padurea fără sfârșit
ca să uit cât sunt de fricoasă.

îmi amintesc cum tremuram,
poate de dor,
poate de fig
și-am adormit
lângă stașnicii munți din ochii tăi
pe care i-am cautat mereu
când sufletul îngrozit se lupta cu mine
și încerca să-mi spună cine sunt eu.

căci, vezi, pe atunci eu nu stiam
că-n agonia din mine
te visam
insetată de tine
și de munții tăi cu zapadă sălbatică
care nu cunoșteau ziua de mâine
și care nu au aflat nici acum
că ai ascuns în ei un singur drum
pe care te întorci noaptea, pe ascuns, la mine.