când mă uitai,
de parcă nu mai conta că eram doi?
ai început s-arunci cuvinte furioase
în tăcerea mea de sticlă
și printre sutele de cioburi
te vedeam numai pe tine
căutând ziua de mâine
când, după judecata nedreaptă,
vei răstigni tăcerea din mine
să curgă dureros din ea misterul
care - crezi tu cu putere -
iți ascunde adevărul.
voi fi lângă tine
și vom plânge împreună,
tu neputincios și eu disperată,
când va învia din morți tăcerea
pe care mi-a sădit-o El.
înainte de primul cuvânt,
înainte de întuneric,
prin veșnicul nimic,
se tăcea în mine despre misterul sfânt.
până când lumina a adus adevărul
pe care-l cauți urlând.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu