Uitarea

Ți-am scris mereu cu creionul pe foaia vieții

De frică sa nu greșesc, cum fac înțelepții

Azi ștergi primul “te iubesc” scris ștrengărește și apăsat.

Observi și tu acum că-n viața ta numai cute pe foaie am lăsat

Lacrima

Am ascuns sufletul în ochi prea devreme

și apoi,greșind, l-am strivit dureros între gene

până când s-a facut tot - o singură lacrimă.

Melcul

Demult îți porti casa prin lume

Ca să închizi în ea poveștile din copilărie,

Și iubirile multe, dar fără nume

Cuvântul

Dans de fluture pe urechea plină cu șoapte
Devine cuvântul tău pentru mine,
Când noaptea, uitată de lume, lângă noi rămâne

Depresia

Azi e doar trecutul zilei de mâine,

Îmi latră soarta la ușă ca un câine

Care demult nu mai știe să muște.

Încercând

Picături grele cădeau de pe fruntea Veșniciei

Peste noi, care am chinuit-o întreaga noapte,

Încercând să-i descoperim secretul printre șoapte

Pentru ca apoi, dimineața târziu, să-i ascundem zilei

Neputința noastra de a opri timpul,

Care a trecut mereu pe lângă noi

Cum trece molcom prin somn un strigoi,

Amitindu-ne că zi de zi ne trăiam coșmarul

Osândiți să ne iubim ca doi balerini

Care dansează neîndemânatec pe muzica Lui,

Încercând să smulgă din inima visului

Toată iluzia de veșnicie împletită din minuni.

Acum , când vezi și tu că nu am reușit,

Să mă privești fără să mă cerți sau să mă urăști,

Să nu încerci din fiecare gând să mă gonești,

Ci să mă ierți, căci în lipsa de speranță te-am iubit.

Ploaia în doi

Ploua aproape mut peste străzile reci

Peste livezi, peste case și peste poteci

Eu m-am așezat demult aici

Să-ți povestesc despre cum poți să încerci

Să fii una cu ploaia

Să-mi săruți părul, ochii, buzele și haina

Să uiți cine ești și să pătrunzi în mine

Ca să învățam împreuna

Cum e sa fim una.

Iar când te trezești din vis

Lângă tine te rog să mă primești

Fără să mă alungi în gând

Și să-mi arăți cum e să iubești

Și să-ți petreci zilele râzând.

de prea mult timp fără tine

se-așeaza un greu miros de cavou

peste fiecare sentiment nou.

E seară și îngerul îmi zboară

lasându-mă a câta oară

Să zac rapusă de grele patimi

Cunoscute de puținele inimi

În adâncul cărora nu există limite,

Căci ele cunosc doar noapte

Doar vise și șoapte

Îmbibate cu miros dulceag de dorințe coapte.

...

Ne-om aminti cândva târziu
de-această întâmplare simplă,
de-această bancă unde stăm
tâmplă fierbinte lângă tâmplă.

( "Risipei se dedă florarul" de L. Blaga)

diferența

ți-am adunat zi de zi sufletul

în palmele mele,

am scuturat de pe el lutul

și i-am deschis drumul spre cer

însă tu l-ai așezat lângă pieptul meu

când nu mă înduram să ți-o cer.

până într-o dimineață

când soarele își plimba degetele sângerii

pe pământul lipsit de inocență

ți-am simtit sufletul mai aproape ca niciodată

i-am zâmbit duios și l-am sugrumat.

tu însă nu mi-ai spus un cuvânt

când îi trăgeai cadavrul prin pământ

și fără judecată m-ai condamnat

la moarte lentă, dar sigură

vezi,iubitule

diferența e simplă

cel ucis speră la viață și-atunci

când simte lama cuțitului rotindu-se

și moartea în mijlocul inimii, cuibărindu-se.

pe când cel condamnat

de orice speranță la viață e privat

și, pe bună dreptate, blestemat

să-și numere secundele

și-n lacrimi de sânge să le spele

pe rând

pâna-i ramâne

un singur gând :

că nu va exista un "mâine".

abia după ce m-am plâns dracului

mi-a spus că ai încălzit mereu

șerpi sub floarea sufletului.

Singurătate

Miros de tine îmi curge prin artere,

Când inima îmi bate fără putere

De parcă nu ar mai fi demult în mine,

Și numai ecoul ei în piept îmi vine

din lutul umed și rece

peste care viața liniștită trece

călcându-și moartea

luminată de o singură stea -

a mea.

dreptul la greșeală

înainte de milă, de dragoste sau de sacrifiuciu

Adam a cunoscut focul furiei,

călcând pe capul șarpelui

a rupt din rădăcini mărul din Grădina Raiului.

ascuns între mărăcini întâiul om a început să scrie

pe trunchiul gos, mustind de sevă, de Bine și de Rău

singurul drept pentru nenorocita femeie

care printre lacrimi amare învăța despre greșeală.

de atunci femeia înainte să iubescă,

să regrete, să seducă,

să mintă, să privească

învață întâi să greșească.

iar rodul seminței de greșeală

îl șterge cu podul palmei

când îi curg lacrimi pe obrazul fad

sau îl poarta în adâncul sufletului

unde rămân tot lacrimi care ard.

despre tăcere

se tace rece-n mine

așa cum tac fulgii de nea

despre mâinele care-i fac diferiți,

despre apa care-i transformă în fluturi albi,

despre parfumul lor de îngeri deghizați.

așa adânc se tace când se ard vise moarte în cer

iar cenușa lor albă se așterne pe câmp, pe șosea,

peste ochii tăi care încă îmi cer

să-ngheț focul de dor în lacrimi de tăceri

și să aștept noi primăveri

supărare

atunci când îți curge vin negru și amar prin vene

când la ureche nu iți mai geme

vocea ei urmată de un sarut pe gene

atunci când stai singur lângă ei

când iți torni lacom în pahar și vrei

să îl golesti de vin, de amintiri, de dor, de ochii ei

atunci când iți deschizi sufletul

când o faci doar pentru că barul

e ticsit de fum și de idei anonime care te fac sa fii altul

atunci... ești suparat,

căci tu esti tu

pentru că noi suntem noi

numai cand suntem doi

altfel nu.

în iarbă

mă doare în piept de prea mult suflet
și-mi pare că numai primavara înțelege
durerea,
căci o simte și ea
în mugurii noi
care stau prea singuri
în copacii mult prea goi
și-așteaptă
un singur semn
ca să-și desfacă viața,
să-și deschidă florile în care-ascund
un dor neliniștit de veșnicie

îmi amintesc și-atunci
tot primăvara-nțelegea
că nu de plăcere gemea
sufletul în mine și-n lunci
când obosiți de prea multe cuvinte,
de prea multe îmbrățișări,
ne-am așezat în iarbă
și n-am mai suflat o vorbă.
ai început să privești
dincolo de gândul meu isteț
și-n amurgul din ochii tăi
înmugurea sufletul.

dacă ar vorbi Primăvara...

se-aşterne Primăvara în mine
cu ochi atât de verzi, de-adânci şi de neliniştiti
de parc-ar spune "tu nu ştii
că numai liniştea te scoate din minţi
când calcă peste duhul tău,
necruţător de greu,
cu roţi de tanc ruginit
pe care l-ai folosit în războiul cu tine
(mereu necinstit).

din spasme şi lupte liber ieşea numai sufletul
care demult nu mai încape în cuvinte,
pentru care nici măcar cerul nu-i destul.

azi îţi înfloresc ghiocei
în pământul tău care musteşte de gloanţe
de amintiri, de zbucium, de speranţe
care-ţi ard pe buze când îl săruti,
cand îl scoţi din minţi,
şi când îi aminteşti
că în tine încă se mai scriu,
pe albe foi din aşteptari tăcute,
nespuse poveşti
despre sentimentele lebedei mute
din peştera neagră în care nimeni nu vine
să-i amintească sărmane-i că poate zbura".

...

durerea din ochii tăi îmi curge printre vene

de parcă și-ar dori să fie a mea,

să înțeleagă golul din mine

în care doarme liniștit coșmarul de iluzii.

se lasă noapte-n tren

eu sunt atât de departe

încât numai cu gândul te mai chem

când mă ascund printre uitari

și-ncerc să caut noi cărări

și noi chemări spre viață.

iar dacă mă voi rătăci în ochi străini

îmi voi turna vin roșu în pahar

si voi aprinde o țigară

(așa cum am făcut atunci la gară)

să-mi amețească minutele goale

și să-mi ucidă timpul fară tine,

umplând golul din mine

cu fum mirosind a cavou

si nimic.

cearta

exista un noi,

când mă uitai,

de parcă nu mai conta că eram doi?

ai început s-arunci cuvinte furioase

în tăcerea mea de sticlă

și printre sutele de cioburi

te vedeam numai pe tine

căutând ziua de mâine

când, după judecata nedreaptă,

vei răstigni tăcerea din mine

să curgă dureros din ea misterul

care - crezi tu cu putere -

iți ascunde adevărul.

voi fi lângă tine

și vom plânge împreună,

tu neputincios și eu disperată,

când va învia din morți tăcerea

pe care mi-a sădit-o El.

înainte de primul cuvânt,

înainte de întuneric,

prin veșnicul nimic,

se tăcea în mine despre misterul sfânt.

până când lumina a adus adevărul

pe care-l cauți urlând.

rătăcire

m-am rătăcit odată în munți
printre copacii uitați de oameni
printre zapada sălbatică
pe care o călcau doar lupii când vânau
căprioare cu botul umed și cald
îngrozite de misterul morții
mult mai adânc decât tăcerea nopții.

m-am rătăcit printre stânci
care știu să aștepte și-atunci
când ziua uită de noapte
iar viața invață de moarte.

m-am rătăcit la apus
când soarele cuprindea pamântul
într-o sărutare dulce dar sangeroasa.

am început apoi să-mi spun povești
și a coborât noaptea în padurea fără sfârșit
ca să uit cât sunt de fricoasă.

îmi amintesc cum tremuram,
poate de dor,
poate de fig
și-am adormit
lângă stașnicii munți din ochii tăi
pe care i-am cautat mereu
când sufletul îngrozit se lupta cu mine
și încerca să-mi spună cine sunt eu.

căci, vezi, pe atunci eu nu stiam
că-n agonia din mine
te visam
insetată de tine
și de munții tăi cu zapadă sălbatică
care nu cunoșteau ziua de mâine
și care nu au aflat nici acum
că ai ascuns în ei un singur drum
pe care te întorci noaptea, pe ascuns, la mine.

...

îmi scot masca de șoapte,

nici regret,

nici dragoste,

doar noapte.

cu dor de tine îmi cuprind trupul gol

să-mi încălzesc singură

nuditatea ascunsă în inimă

ca durerea copacului în scorbură.

mă uit în pat ca după tine,

chiar dacă stiu că sunt numai cu mine.

întorc spatele fară să mai sărut

pleoapele opace din lut

care încă mai ascund ochi mult prea adânci

pentru cenușa de vise pe care mi-o aduci

dureros de senin , fără să știi

că eu am ars…speranțe vii.