rătăcire

m-am rătăcit odată în munți
printre copacii uitați de oameni
printre zapada sălbatică
pe care o călcau doar lupii când vânau
căprioare cu botul umed și cald
îngrozite de misterul morții
mult mai adânc decât tăcerea nopții.

m-am rătăcit printre stânci
care știu să aștepte și-atunci
când ziua uită de noapte
iar viața invață de moarte.

m-am rătăcit la apus
când soarele cuprindea pamântul
într-o sărutare dulce dar sangeroasa.

am început apoi să-mi spun povești
și a coborât noaptea în padurea fără sfârșit
ca să uit cât sunt de fricoasă.

îmi amintesc cum tremuram,
poate de dor,
poate de fig
și-am adormit
lângă stașnicii munți din ochii tăi
pe care i-am cautat mereu
când sufletul îngrozit se lupta cu mine
și încerca să-mi spună cine sunt eu.

căci, vezi, pe atunci eu nu stiam
că-n agonia din mine
te visam
insetată de tine
și de munții tăi cu zapadă sălbatică
care nu cunoșteau ziua de mâine
și care nu au aflat nici acum
că ai ascuns în ei un singur drum
pe care te întorci noaptea, pe ascuns, la mine.

...

îmi scot masca de șoapte,

nici regret,

nici dragoste,

doar noapte.

cu dor de tine îmi cuprind trupul gol

să-mi încălzesc singură

nuditatea ascunsă în inimă

ca durerea copacului în scorbură.

mă uit în pat ca după tine,

chiar dacă stiu că sunt numai cu mine.

întorc spatele fară să mai sărut

pleoapele opace din lut

care încă mai ascund ochi mult prea adânci

pentru cenușa de vise pe care mi-o aduci

dureros de senin , fără să știi

că eu am ars…speranțe vii.

Vie cu lacrimi

Simțeam nevoia să-mi scriu…să-mi scriu sufletul și să-l citesc de parcă nu ar fi al meu, de parcă ar fi doar cuvinte. Sunt în tren spre București, undeva pe câmp țăranii leagă via. Îmi amintesc de copilaria mea cu miros umed de primăvară timpurie când se lega via proaspăt curățată. Nu știu câți ani aveam când s-a curățat via pentru prima oară în viața mea. M-a lăsat fără cuvinte o singură imagine - crenguțele scurte și umede din care curgeau neîncetat picături micuțe. Am întrebat-o simplu pe bunica mea: „de ce curge apa din vie?” Îmi revine în minte seninătatea din ochii ei când s-a uitat la mine cu buze subțiri, care atunci când tăceau păreau numai zâmbet trist, a tăcut puțin și mi-a răspuns la fel de simplu: „plânge via.”. Nu am găsit nimic firesc în zâmbetul ei sau în răspunsul prea simplu pe care mi l-a dat. Cum adică plânge via? De ce s-o tăiem dacă plânge? Poate o doare? Poate suferă?

Peste câteva zile am observat sticluțe mici legate cu sârmă de crenguțele plângăcioase. Nimic mai ciudat pentru mine, asa că am întrebat-o iar pe bunica mea, care nu mă lua niciodată prea în serios: „de ce ai pus sticluțele?” Nu știu dacă mi-a înțeles curiozitatea, dar mi-a zis la fel de simplu: „ca să strâng apa” (lacrimile, de fapt, m-am gândit imediat). „Pentru ce ?” am continuat eu cu întrebările mele pline de reproș pentru cruzimea față de bietele ramuri îndurerate. “Le folosesc, sunt tămăduitoare”.

Bunica folosea și florile mici de mușețel, și crenguțele de mentă, și boabele de măceș, și petalele de trandafir… dar de ce folosea lacrimile de vie?!

Am urmărit cu atenție zi de zi cum se umpleau sticluțele cu lacrimi tulburi . Nu mai știu ce a făcut bunica după ce a scos sticluțele, erau vreo trei: una lângă ușa casei, una în grădinița cu flori și alta undeva lângă poartă. Parcă prea repede a venit în acel an primăvara, via nu a mai plâns după vreo săptamână, în schimb i-au ieșit muguri verzui și pufoși unde cândva ieșeau lacrimi.

Să fie oare via atât de…vie încât să-i curgă lacrimi? Prin mai, am legat cu greu crengile lungi, pline de frunze mari și ciorchine mici și verzi. Toamna târziu am mâncat cu poftă din boabele negre, zemoase și un pic acrișoare care urmau să fie culese și transformate în băutura dulce-amețitoare a lui Bahus pe care l-am uitat de mult. Abia la începutul iernii, când nu mai era urmă de frunză prin crenguțele tinere și lungi mi-am amintit cât de tăcut plângea via primăvara devreme.

Eram copil atunci dar lacrimile ei mi-au pătruns dincolo de amintiri, tocmai în suflet și nu am înțeles niciodată de ce spunem că via plânge…

de dor

am visat odată că Dumnezeu

a sădit adânc în pământul din mine

o neagră sămanță de dor.

de atunci respir mai greu,

îmi urmăresc secundele

răscolită de un singur fior -

că pleacă fară dorul din mine.

îmi pare că aștept mereu

să-i crească rădăcini mai groase

să-mi sfâșie pieptul gol

și să treacă nebun printre oase

...astept să mă doară

de dor.

definiții

liniștea-i atunci când auzi în vis -

soarele,

cum iți bate în geam dimineața.

pacea-i atunci când războiul din tine

își aminteste

că înainte de toate a fost viața.

melancolia-i atunci când sufletul

își face curaj

să privească oglinda în față.

disperarea-i atunci când încerc

să le cuprind pe toate

în hăul din mine, numit simplu...viață.

cum m-am îndrăgostit

numai sângele îmi alerga prin vene

ca o herghelie de cai sălbatici

pe care îi putea îmblânzi un singur cuvânt - Primul

care a răsunat în univers

când setea a cunoscut viața.

odată

m-am întins sub cerul din privirea ta

unde tremurau picături de lumină duioasă

ascunse în stele.

am închis ochii și acultam pentru prima oară noaptea.

numai în vis am înțeles că tăcerea

era doar vântul care trecea printre noi

când timpul mă facea să uit că eram doi

și îmi răsarea intâia oară sufletul -

lipsit de regrete îmbibate cu venin,

de lut, de patimi și destin -

pe cerul tau,

nemaipomenit de senin.

gânduri neprevăzute

îmi pare uneori

că singurătatea-i doar dureroasa încercare -

să trec grăbit prin viață

și să rămân luminat la față

de-un sigur gând-

că undeva m-aștept cu dor pe mine.

lumina asta-i doar o picatură de întuneric căzută între oglinzi

când,

însetat de tot ce am uitat pe rând,

posedat de grele patimi și dorinți,

m-aplec adânc în suflet,

încercând

să trec dincolo de gând

și suflu în carbuni s-aprind

un foc nebun aproape stins.

îmi amintesc că în singurătatea mea el încălzește peștera adâncă,

ca să-mblânzească groaznica fiară din mine

pe care întunericul o ascunde și acum între oglinzi

când tu,

cu ochi tremurători de limpezi,

te uiți în mine cu nesaț

și îmi zâmbești,

și-mi spui mai rar că mă iubești.

mi-am întins trupul epuizat pe podeua rece

și mi-am lăsat sufletul

să curgă încet

în gaura nesfarșită din lăuntrul -

strașnica gaură pe care unii o numesc

viață.

sufletul meu era pe atunci doar râs de coplil

și în fiecare dimineață

credea c-o să plece acasă

credea c-o sa iasă

s-alerge ca vântul nimănui

prin iarba deasă din campia Lui

unde dorul, iubirea, fericirea și visul nu se-mpart.

acum...

în fiecare seară

când își bea apa chioară

îi zice vodkă

și râde

și urlă

și-ntreabă - ce mai face umbra lui pe sus

când toata magia s-a scurs?

iubitule,

sângele fierbinte din venete tale

nu-i altceva decât cerneala lui Dumnezeu

din care iți scrie viața

visată de El într-o dimineață.

era o frumusețe de vis

care încet, încet s-a transformat în picături de sudoare,

picături reci, cum numai frica și furia stiu să scoată.

nici Dumnezeu nu a rezistat coșmarului

al cărui nume l-a zămislit în mister,

pe întuneric,

când a șoptit duios - iubire.

s-a trezit brusc

și-a respirat umbra nimicului,

și-a băut parfumul dorului

și îmbătat de dorință ne-a facut pe noi, oamenii.

ne-a lăsat apoi să mușcăm din măr, din bine si rău

și-a izbucnit în noi coșmarul Lui

și-am început să căutăm iubirea întreaga viață

până când, într-o dimineață,

Dumnezeu a renunțat și trist fiind a uitat să ne stingă speranța

în care fierbe neîncetat cerneala înainte să ne scrie -

o altă poveste din visul uitat.

Cine esti tu care te arati in atatea forme? Esti moartea de care nimeni nu scapa, sursa pentru tot ce se va naste. Gloria. Induraea. Pacea. Adevarul. Libertatea.

Dai calm, intelegere, curaj unui spirit.

Exista oare un singur suflet din care face pate fiecare dintre noi?

Fiecare iubire cauta libertatea prin ea insasi, este ca un carbune aruncat din foc care iti ofera lumina si caldura, dar se stinge... Ma intreb uneori, atunci cand moare isi aminteste de focul din care a fost aruncata? De Iubirea ce se ascunde in toate, le indura pe toate, le primeste inapoi?

Imi amintesc ziua in care iubirea mea era pe moarte. Devenea mica si cenusie, am intrebat-o daca ii este frica, insa nu mi-a raspuns, doar si-a scuturat amintirile zgribulite de frig. Am fost infricosata sa simt moartea vazuta in ea. Nu am putut gasi nimic frumos sau inaltator in legatura cu intoarcerea ei la Dumnezeu. Am auzit oameni vorbind despre nemurire dar eu nu am vazut-o...

M-am intrebat ce as putea simti eu cand voi muri. Cum ar fi sa stii ca aceasta rasuflare e ultima pe care ai fi tras-o vreodata?nu mi-am raspuns, sper doar sa pot intalni moartea in aceleasi fel ca iubirea mea, cu acelasi...calm, pentru ca acolo este acunsa nemurirea pe care eu nu am vazut-o.

Si ce vrea sa fie acest razboi din inima omului? De ce vrea natura sa se intreaca pe ea insasi? Oare sufletul lupta cu trupul atunci cand un carbune este aruncat in interiorul sau?

Unde se ascunde libertatea atunci? In ceea ce simtitm? In ceea ce devenim? In trupul trecator? In sufletul pe care nu-l cunoastem? In credinta ca traim autentic?

Simtim dragostea as cum simtim caldura sangelui, iar cel care se indragosteste de noi e drumul nostru spre libertate. Imi puteti reprosa ca iubirea nu o poti controla insa libertatea da... Libertatea inseamna control, vointa. Oare? Depine la care libertate ne referim. Ai putea controla ceva ce este infinit? Ceva ce nu are limite sau substanta? Adevarata libertatea se identifica mereu cu iubirea, cea care te salveaza din trupul ingust si iti daruieste nemarginirea visului, viteza gandului istet sau tineretea eterna a amintirii.

Cel care te iubeste se transforma intr-o adevarata masina atimpului, devine alchimist, magician... Te poate transforma intr-un gand, intr-un sentiment, intr-un vis. El te regaseste in tot ceea ce il inconjoara, te transporta mereu in alta parte. Uneori te aduce in fata ta, iti ofera posibilitatea de a fi tu insuti, de a te regasi, de a te oglindi si de a spera la o clipa de nemurire.

Nu-mi doresc o libertate pe care s-o pot controla, una in care sa pot lua decizii pierzand celelalte variante. Imi doresc o libertate puternica, una care sa depaseasca limitele, sa-mi satisfata setea de infinit, o libertate care sa fie... iubire!