Joc de Arte

Mă duce gândul în altă parte,

Încerc să-mi las dorul departe.

Undeva prin foile din carte,

Unde furtuna se împarte

În cioburi de cuvinte sparte.

Ființa mi se pierde și se desparte.

Numai liniștea o păstrez aparte -

În inima războinicului Marte.

Dorul

Seară de seară îți mângâi umbra genelor,

M-așez pe buzele-ți închise și le sorb mireasma,

Cuprind în palme primele ganduri ale stelelor

Și misterul din ele îl asez pe fruntea ta.

Te strâng în brațe până-ți trostesc coastele,

Iar zgomotul lor dureros trezește sufletul din tine.

Sunt tot acolo și în miez de noapte, când te trezești,

Îl cauți prin cearșafuri și nu-l găsești.

Știu că vrei să-l ai aproape,să-i strecori secretul

Langă ureche, de parcă ți-ar fi frică de mine.

ʺIubitule, m-a apucat un dor de tine...ʺ i-ai spune tu,

Totuși rămânem doar noi doi

Să privim noaptea în ochii reci și goi.

Voință de nemurire

Vreau să-mi lipesc urechea de bolta cerului

Să-i ascult eternitatea.

Vreau să mă îndrăgostesc cu totul de infinit,

Să-i sărut stelele pe rând.

Vreau să fiu un zâmbet în copilăria lui Dumnezeu,

Să-I pătrund în primul gând.

Vreau să fiu buzele Evei când sărută șarpele,

Să-i schimb blestemul în tăcere.

Vreau să legăn Timpul în brațe când încă-i copil

Să-i adorm dorința de trecere.

Vreau să nu afli vreodată că sunt doar un mag

Care din nemurire face o zi de iubire.

Hoinar

Îmi pare uneori că oamenii mă înghit și mă trăiesc

Și zi de zi, seară de seară, prin golul din mine scormonesc.

Mă ascund mai des printre clapele de pian

Să găsesc la sfârșitul muzicii un nou elan.

Noaptea târziu, când luna smulge cerului prea multă lumină,

Alerg pe raza subțire de stea, să-i ating un colț de inimă.

Mă așez pe-o muchie de minut și aștept

Să strângă zorii lacomi noaptea la piept.

Mă izbesc de peretele pieptului cu dor

Și mă întorc sleit la tine

Înainte să disper și să omor

Sufletul hoinar din mine.

Lucifer

Sunt rece în fața ta precum cenușa unui fost vulcan
Din care a rămas doar un crater adânc pe lună.
Unde Dumnezeu a topit lumina sfântă și udă
Împletită cu taina din apăsatul sărut a lui Iuda.

Taina nebună pe care numai tu poți s-o mai știi
Când îmi săruți, pe furiș, aproape banal
Pustiul pervers al sufletului meu aproape carnal
Și mă privești cu ochi mai negri, mai adânci și mai vii

Dorința

Obrajii tăi fierbinți topesc zilele de vară
Când schimbăm timpul într-un sărut,
Noaptea întreagă o ascundem prin vene
Să ne spălăm stelele sufletului de lut.

Noaptea

Își strânge Dumnezeu soarele în sân și-i ia lumina,
Să nu-ți mai văd ochii mistuitori și să-ți iau mâna.
Întunericul ne ascunde trupurile și ne pierde umbrele,
Eu îți sărut cu sete stelele, liniștea, lipsa și zorile.

Despre moarte se tace
Așa cum tace sufletul mortului

Care nu știe să-ți spună unde poate fi găsit

Când alergi dupa el prin vis

Când te strânge dorul de gât

Și urlă: viața te-a omorât.

Stai îngândurat lângă sticla ta cu vin

Când toate zilele-ți sunt din pelin…

Omule, ești singur și pribeag

Numai timpul iți este toiag,

Îl tocești în fiecare zi câte puțin

Apoi iți bei lacrimile ca pe venin

Toata tăcerea iți curge în suflet

Și se face o piatra de moară

Când fiecare gură de aer

Începe sa doară.

Uitarea

Ți-am scris mereu cu creionul pe foaia vieții

De frică sa nu greșesc, cum fac înțelepții

Azi ștergi primul “te iubesc” scris ștrengărește și apăsat.

Observi și tu acum că-n viața ta numai cute pe foaie am lăsat

Lacrima

Am ascuns sufletul în ochi prea devreme

și apoi,greșind, l-am strivit dureros între gene

până când s-a facut tot - o singură lacrimă.

Melcul

Demult îți porti casa prin lume

Ca să închizi în ea poveștile din copilărie,

Și iubirile multe, dar fără nume

Cuvântul

Dans de fluture pe urechea plină cu șoapte
Devine cuvântul tău pentru mine,
Când noaptea, uitată de lume, lângă noi rămâne

Depresia

Azi e doar trecutul zilei de mâine,

Îmi latră soarta la ușă ca un câine

Care demult nu mai știe să muște.

Încercând

Picături grele cădeau de pe fruntea Veșniciei

Peste noi, care am chinuit-o întreaga noapte,

Încercând să-i descoperim secretul printre șoapte

Pentru ca apoi, dimineața târziu, să-i ascundem zilei

Neputința noastra de a opri timpul,

Care a trecut mereu pe lângă noi

Cum trece molcom prin somn un strigoi,

Amitindu-ne că zi de zi ne trăiam coșmarul

Osândiți să ne iubim ca doi balerini

Care dansează neîndemânatec pe muzica Lui,

Încercând să smulgă din inima visului

Toată iluzia de veșnicie împletită din minuni.

Acum , când vezi și tu că nu am reușit,

Să mă privești fără să mă cerți sau să mă urăști,

Să nu încerci din fiecare gând să mă gonești,

Ci să mă ierți, căci în lipsa de speranță te-am iubit.

Ploaia în doi

Ploua aproape mut peste străzile reci

Peste livezi, peste case și peste poteci

Eu m-am așezat demult aici

Să-ți povestesc despre cum poți să încerci

Să fii una cu ploaia

Să-mi săruți părul, ochii, buzele și haina

Să uiți cine ești și să pătrunzi în mine

Ca să învățam împreuna

Cum e sa fim una.

Iar când te trezești din vis

Lângă tine te rog să mă primești

Fără să mă alungi în gând

Și să-mi arăți cum e să iubești

Și să-ți petreci zilele râzând.

de prea mult timp fără tine

se-așeaza un greu miros de cavou

peste fiecare sentiment nou.

E seară și îngerul îmi zboară

lasându-mă a câta oară

Să zac rapusă de grele patimi

Cunoscute de puținele inimi

În adâncul cărora nu există limite,

Căci ele cunosc doar noapte

Doar vise și șoapte

Îmbibate cu miros dulceag de dorințe coapte.

...

Ne-om aminti cândva târziu
de-această întâmplare simplă,
de-această bancă unde stăm
tâmplă fierbinte lângă tâmplă.

( "Risipei se dedă florarul" de L. Blaga)

diferența

ți-am adunat zi de zi sufletul

în palmele mele,

am scuturat de pe el lutul

și i-am deschis drumul spre cer

însă tu l-ai așezat lângă pieptul meu

când nu mă înduram să ți-o cer.

până într-o dimineață

când soarele își plimba degetele sângerii

pe pământul lipsit de inocență

ți-am simtit sufletul mai aproape ca niciodată

i-am zâmbit duios și l-am sugrumat.

tu însă nu mi-ai spus un cuvânt

când îi trăgeai cadavrul prin pământ

și fără judecată m-ai condamnat

la moarte lentă, dar sigură

vezi,iubitule

diferența e simplă

cel ucis speră la viață și-atunci

când simte lama cuțitului rotindu-se

și moartea în mijlocul inimii, cuibărindu-se.

pe când cel condamnat

de orice speranță la viață e privat

și, pe bună dreptate, blestemat

să-și numere secundele

și-n lacrimi de sânge să le spele

pe rând

pâna-i ramâne

un singur gând :

că nu va exista un "mâine".

abia după ce m-am plâns dracului

mi-a spus că ai încălzit mereu

șerpi sub floarea sufletului.

Singurătate

Miros de tine îmi curge prin artere,

Când inima îmi bate fără putere

De parcă nu ar mai fi demult în mine,

Și numai ecoul ei în piept îmi vine

din lutul umed și rece

peste care viața liniștită trece

călcându-și moartea

luminată de o singură stea -

a mea.

dreptul la greșeală

înainte de milă, de dragoste sau de sacrifiuciu

Adam a cunoscut focul furiei,

călcând pe capul șarpelui

a rupt din rădăcini mărul din Grădina Raiului.

ascuns între mărăcini întâiul om a început să scrie

pe trunchiul gos, mustind de sevă, de Bine și de Rău

singurul drept pentru nenorocita femeie

care printre lacrimi amare învăța despre greșeală.

de atunci femeia înainte să iubescă,

să regrete, să seducă,

să mintă, să privească

învață întâi să greșească.

iar rodul seminței de greșeală

îl șterge cu podul palmei

când îi curg lacrimi pe obrazul fad

sau îl poarta în adâncul sufletului

unde rămân tot lacrimi care ard.