exact in clipa asta imi doresc sa-ti spun ceva
...dar mi-e frica de cuvinte
...voluptoase ca o amanta nedemna de incredere,m-au tradat de prea multe ori,relatia dintre noi s-a destramat...cuvinetele nu-mi mai apartin.
candva erau totul pentru mine,eram copil,credeam in magia lor asa cum credeam in iubire...
acum imi framant incercarile
...am invatat prea multe definitii,prea multe romane,prea multe exercitii de retorica,prea multe experiente...cuvintele s-au imprastiat,au capatat conotatii,poarta in ele amintiri,persoane,visuri nascute moarte.
iubirea nu mai e iubire,fericirea nu mai e fericire,libertatea nu mai e libertate...
toate cuvintele au devenit constrangeri,au capatat trecut,prezent si viitor.ma domina,ma rascolesc,ma traiesc,ma chinuie.
cred ca i-am dat iubirii numele nepotrivit,poate ar trebui sa-i spunem gargarita,sa facem mici modificari in dictionar...sa folosim cuvintele care au ramas pure,nemediatizate,neclocite...sa-i spunem fericirii-fan,libertatii-buburuza...si iubitului cum sa-i spunem?

am nevoie de clor

ok...imi tot spun ca ar trebui sa incep sa fiu serioasa,obiectiva,realista.

o pata mare si roz imi mananca zilele linistite...la inceput a fost cat un purice acum se tot mareste si ma enerveaza...nu mai pot fi eu,trebuie sa port sosete roz,parfum roz,atitudine roz

...un roz pal,cald,linistitor,cu mici urme stridente,obsesive...

imi coloreaza cinismul,orgoliul,demnitatea,inaccesibilitatea...

e atat de evident incat ceilalti au inceput sa se mire,apoi sa faca glume si acum ma compatimesc....cancerul roz a trecut de faza in care putea fi lecuit...nicio chimio-cinico-terapie nu ma poate ajuta.

asa ca am inceput sa privesc soseaua,masinile,magazinele,papucii oamenilor,graba lor,lipsa de chef,monotonia,fetele obosite si saturate de viata...colectez atomi de clor pentru uriasa mea pata roz in expansiune...ii rog pe toti sa puna macar un cuvat rau,o deznadejde,un vis frant in fondurile mele cloro-cinice.

situatia e chiar grava,fac un apel catre trecutul meu alb negru,am nevoie de clor...nu-mi place rozul,nu stiu cum mi s-a "pus pata",dar jur ca nu am vrut-o,nu a fost intentionat...

asimilare

o parte din tine

a ramas in mintea mea .

acum, un gand setos de tandrete si afectiune isi intinde bratele

s-o sufoce,

s-o asimileze,

s-o inchida vesnic intr-un colt de suflet...

pentru ca fericirea nu vine niciodata cand trebuie.

nu mai spune nimanui,doar eu stiu ca ma voi bucura de momentele astea unice in lipsa ta,cine stie cand...

nu avem cuvinte perfecte,

tacerea ofera prea multe posibilitati.

lumina te obliga sa vezi culorile,

intunericul te ameteste...

limbajul meu articulat imperfect

isi goleste continutul in fata

muzicii

"Für Elise"

si nimic altceva

poate doar sufletul femeii necunoscute din amintirea lui Beethoven

bagatela asta reinvie mitul "eternei reintoarceri"

imi ofera certitudinea unor noi inceputuri.

drumul cel mai scurt spre trecut,

sa fie oare cel al viitorului?

fericire?!

in drum spre casa...acum 40 de minute,probabil.ii povesteam un banc unei prietene"stii tu de ce are elefantul coada?"-"sa se apere de muste"-"nu",

fraza urmata de gesturi haotice care incercau sa sugereze fundul elefantului:)))

apoi...la cativa metri,in fata noastra,doi posomorati:"uita ma la astea,au tras un fum"

ma intreb si eu acum...asa se manifesta fericirea,asta e cauza?un fum...poate chiar avem nevoie de un microcip "ha-ha" pentru a fi fericiti...ma intristeaza ideea.

oricum,reactia noastra(fireasca probabil)a fost sa radem de ei:)))chiar nu isi dau seama ca fericirea e gratuita?;))sarmanii... :)))

si ca sa va "luminez"....elefantul are coada...ca sa nu se termine brusc=))))

p.s.bineinteles valoarea bancului sta in talentul nativ de a mima...sau antonimul spirirului actoricesc(tipic mie) condimentat cu balbaieli,rasete incontrolabile,incoerenta,buna dispozitie...

umorul are nevoie neaparat de fum-fum de ironie:)

despre determinism metafizic-fatalism

...si pasii tai se vor pierde printre sutele de pasi.

si zambetul tau,

si privirea ta adanca,

si mainele tale reci,

si intreaga ta fiinta,

se vor pierde...

si atatia oameni vor trece dupa tine de parca tu nici nu ai fi fost candva.

in spatele sutelor de pasi care vor distruge urmele dragi ale pasilor tai vor ramane melancolia cu mine insumi