Rugaciunea

Goliciunea din fiecare minut se-ascunde în sufletul meu

Și-mi pare ca îmbătrânesc singur în gândul lui Dumnezeu

Când nu ești lângă mine să mă ascund sub genele tale

Să-ți sărut sfios prezența cărnoasă așa cum sărut icoanele.

Mă rog la tine să mă înveți cum să nu-mi fie frică de moarte.

Îți port cu smerenie iubirea la gât ca pe-o cruce sfântă care poate

Să prindă la sfârșit în ața ei subțire sufletul meu păcătos

Și să-l târască pe lumea cealaltă, lângă sufletul tău luminos.

Asta mi-e rugăciunea în fiecare minut gol care trece, care vine,

În chinul de a mă fi născut  nu am altă salvare în afară de tine.

Iubire, am îngenunchiat uimit între buzele tale atât de tăcute,

E o minune dragostea ta și minunile nu cunosc frica de moarte.

Depresia

roșul dimineții îmi intră violent sub gene
să-mi caute ochii însângerați -
felinare obosite care țin nopții de urât
arzând subțire iluziile verzi.

cafeaua mea se odihnește singură-n cană.
mi-a căutat în zadar buzele reci
și-apoi a renunțat să mai trezescă-o umbră
ascunsă-n pijamale aspre și reci.

ea știe că mi-e frică în fiecare dimineață
să nu mă sugrume viața
cu mâna ei puternică și calduță -
atât de-nsetată de moarte.

joacă erotică

palma mea s-ascunde de tine
în dosul palmei tale umede.

ți-am prins căldura pieptului
și-o sufoc în nările mele
cum sufocă lupul flămând
urma căprioarei tinere.

ochii mei stau pe buzele tale
ca să-i ascund de privirea ta,
să nu-mi ajungi dincolo de gând,
să nu-mi găsești dorul râzând
ca un mic ștrengar -
care (numai imaginar)
ți-a mușcat buza de jos
și-ți frământă-acum gustul duios.

Flori din iluzii

aș vrea să fii dimineața mea primăvăratică
să-mi lovești în geam cu aripile unui fluture,
să-ți simt atunci adierea plăpândă în artere
cum îmi curăță sângele de ultima doză mică.

lasă-ți mainile moi să intre în pieptul meu
cum intră rădăcinle florilor în pamânt.
ai s-ajungi acolo unde nu-i niciun cuvânt
căci iluziile nu încap într-o inimă de ateu.

vreau să prinzi rădăcini în pieptul meu pustiu
să crești în mine, să dai rod și să mă trăiești,
ca într-o dimineață primăvăratică să te trezești
cu un fluture alb care-ți bate în geamul pustiu.

sihastru

cum ajunge soarele printre morminte
și înfioară-ntunecimea morții,
așa-mi ajunge privirea ta printre cuvinte
și-mi întunecă căile minții.

ai adunat în tine sute de gânduri murdare
care se-neacă în gandurile mele.
pe buze ai semințe otrăvite din pacate amare
care-nmuguresc pe buzele mele.

iubirea ta-i un pui de năpârcă cenușiu și moale
care-mi scobește în inimă
și se târăște printre mortăciuni sentimentale
căutând o dragoste infimă.

Deucalion

ai intrat odată în largul meu pe nesimțite
nu ești nici zeu, nici pâgân, nici credincios.
ai fost o corabie cu pânze din albe cuvinte,
miroseai a vânt, a sare și a nisip sticlos.

întâi m-ai străbătut ca un gând îndrăzneț
eram necunoscutul tău și tu erai eroul meu.
pe marea mea nu era vreun război măreț,
nici furtună, nici sirene cu năucitor ecou.

ți-ai aruncat ancora în adâncul pieptului meu.
din scânduri ti-au ieșit oasele albe și goale,
pânza curată s-a preschimbat în trupul tău
și-ai adormit cald și cărnos pe malul buzelor mele.

îți cutreier livada tânără a trupului

îți sărut ochii împletiți cu reze de soare
îți mângâi colinele arzătoare ale obrajilor
îți sorb polenul dulce-amărui de pe buze
și simt în fiecare nerv căldura parfumată
cum iese molcom din lutul trupului tău

cum își ascunde copilul fericirea-n iarbă
așa îmi ascund eu trupul în trupul tău
și gura mea rămâne pitită sub a ta barbă,
când inima mea zbuciumată de doruri și patimi
își găsește odihna sub coastele din pieptul tău.

ne întregim și linistea ne-mbracă trupurile.
apoi mă-ntreb: când Iadul o să-mi înghită sufletul
livada ta primăvăratică o să adră cu mine-năuntru?

în mine arde Dumnezeu

mi se topesc cuvintele pe buze.
din mine iese numai fum
și-n mine intră numai fum
ușor, ușor mă descompun.

în mine arde Dumnezeu.

îi simt tâmplele zvâcnind,
strâmtorat în pieptul meu
nu strigă după ajutor,
nu strigă după tatăl său,
nu-și strigă ultima rugăciune,
și nici binecuvântări nu spune.
în tăcerea lui se descompune
sufletul meu negru de plumb.

am să rămân numai trup
întins și gol în singuratate
fără credinți, fără iubiri
și viața o să-mi fie moarte.

buza de jos

de fiecare dată când mă trezesc fără tine
sunt doar o fărâmă de lut cu sufletul gol.

am uitat să-ți spun înainte să pleci
că tu ai fost mereu băiatul cu ochii frumoși
care purta mirosul vântului cald din vamă
și avea urma dinților mei pe buza de jos.

dimineața îmi turnai în cană cafeaua neagră ca o pisică
care toarcea liniștită, amară și sictirită.
apoi te mușcam de buza de jos,
să-mi hrănesc sufletul cu suspinul tău duios.

spectator fără actor

dacă vrei să intri în el nu trebuie să mergi departe,
trebuie să găsești cămara unde întunericul a mâncat lampa.
să ai grijă să nu aluneci pe scări când cobori în noapte...
dinainte îți zic că nu vei găsi nici măcar o lumânare pe rampă.

așa-i la el acasă, în frigul nopții nu întâlnești niciun invitat,
pe scena îmbibată cu miros putred stă un singur scaun.
actorului nu i se mai cere niciun rol pe dinafară învățat
căci inăuntru se leapădă de sine și se face singur nebun.

așa L-a învățat Dumnezeu pe actorul cu suflet olog:
când rămâne singur, să-și lase demonii afară din el,
să lepede orice decor și să aibă un singur monolog,
să fie om smerit ca oricine și să se joace pe sine.