Pata

Bunicul meu a murit.

Bunicul meu a murit în aprilie.

Bunicul meu a murit și timpul a uitat să trecă.

Timpul a uitat să facă din durere o amintire.

Bunicul meu avea o casă modestă la țară, construită cu mâinele lui puternice dar modeste. În casă este un cuptor pe care el dormea lângă un rodio vechi la care asculta mereu "Radio România" și lângă un telefon bej care suna din de în ce mai rar, la care vocea mea nu s-a mai auzit de peste doi ani de zile. După ce termina munca pe câmp și în curte își odihnea trupul trudit cândva timp de 10 ani în chinurile lagărului din Siberia. Îi placea să citească Biblia și reviste religioase sau să-i povestească bunicii amintiri cu nepoții lui, mai cu seama cu mine când aveam aproape cinci ani și mergeam cu el peste tot întrebându-l despre orice.

Când mă gândesc la el îmi amintesc glumele lui naive de care râdeam cu atâta poftă, privirea senină și albastră ca cerul în zilele călduțe de primăvară, trupul care nu făcea loc slăbiciunii în mișcările lui lente, vorbele duioase și rare, săruturile amestecate cu lacrimi de bucurie care se așezau pe obraji, pe ochi, pe frunte și, când am devenit "domnișoară", pe mâinele mele. Nu am știut niciodată ce sentimente curate și puternice se așterneau odată cu fiecare sărut. Țin minte cum îmi frecam gingaș obrajii, apoi mâinele, căci barba bunicului meu era aproape mereu nerasă și atingerea ei aspră îmi dadea fiori, încât de fiecare dată simțeam nevoia să opun o mică rezistență.

Doar ce făcusem 20 de ani când am revenit în curtea de la țară unde mi-am petrecut o parte din copilăria mea. Eram grăbită și am intrat cu pași mari în casa lui ca să dau un telefon. M-am izbit cu o forță cumplită de lipsa lui atât de dureroasă. Era liniște și frig. M-am apropiat de telefon și am rămas suspendată în timpul care a uitat să mă învețe despre ce-i singurătatea în casa în care m-a învățat despre ce-i iubirea necondiționată. Am simțit puțină căldură în obraji odată cu primele lacrimi. Mi-am amintit de atingerea aspră și de sărutul umed... Doamne cât de mult îmi lipsesc! Mi-am îndeptat ochii spre cele două perne aranjate frumos, cele care-i sprijineau trupul când citea și poate aștepta să-l sun. Mi-am amintit când m-a pus prima oară să citesc Cântarea Cântărilor, cred că aveam 16 ani, apoi mi-a spus că am ochi de porumbiță. A fost cel mai frumos lucru pe care l-a spus cineva vreodată despre ochii mei aproape negri care uneori privesc lumea violent de insistent. Mă gândeam la toate și la nimic, îi simțeam lipsa cu fiecare por. Mi-am îndreptat apoi ochii spre perete și am văzut acolo o pată gri lăsată de hainele lui îmbibate cu ploi, cu ninsori și cu noroi. Mi-am aruncat toată duioșia spre pata făcută de el în lipsa mea și-mi venea s-o iau în brațe ca pe ultimul lucru care-i păstra oarecum prezența. Am vrut s-o ating dar ușa s-a deschis și vocea tatălui meu îmi spunea să mă grăbesc. Am dat un telefon și am iesit buimacă.

Oare asta e tot ce putem lăsa în urma noastră? O pată?